Evdochia Tătaru

* 1926

  • "(…) Ne-am făcut întâi bordei aşa, în pământ, până am terminat toată construcţia de acolo. R: Dar până să vă faceţi un bordei unde aţi stat? Aţi dormit sub cerul liber? I: Aşa, sub cerul liber. Era o arşiţă de la soare, că atunci era secetă şi n-a plouat deloc. Eram aşa, sub cerul liber şi nu puteai să dormi… R: Şi aţi stat aşa mai multe zile, pe câmp? I: Da, am stat aşa. Şi după ce am văzut că e prea soare aşa, nu era pom, nu era umbră, că nu aveai unde să stai, şi aveam şi copilul, am făcut un bordei în pământ. Şi atunci, dacă am făcut noi, a început toată lumea să facă aşa. În pământ era mai răcoare, dar nu prea aveai cum să dormi. Că trebuia să stai cu frică, şi ziceai că peste noapte vine vreo ploaie sau nu ştii… Ne-am făcut bordei în pământ şi am stat în aşa până am terminat casa. Am făcut chirpici mai întâi pentru clădirile publice. S-a terminat clădirea de miliţie, ni s-a făcut un dispensar din ăsta că n-aveai unde să mergi dacă femeile năşteau, n-aveai voie să te duci în altă parte decât tot acolo. Au pus medici… Ne-au pus tot la dispoziţie. Ei, ne-au forţat să facem aşa, la chirpici, cam până în septembrie, iar în octombrie ne-am apucat de făcut chirpici pentru casă…"

  • "Şi n-aveam apă, până ni s-a făcut o fântână ne aducea cu cisterna apă din Dunăre. Şi stăteam toată ziua unde se aduna toată lumea la o cisternă. Poate erau peste 2000 de familii în sat. Şi, cum era căldură mare, n-aveam de unde să luăm apă. Stăteam cu sticle, cu ce aveam, şi luam apă de la cisterna aia. Păstram aşa până a doua zi când venea cisterna iar. Şi dacă vroiam să spălăm ne duceam la Dunăre. Luam aşa rufele de pe noi şi ce aveam de la copil, şi le puneam în sac, sacul în spinare şi ne duceam la Dunăre. Şi acolo spălam, că era apa încălzită de soare. Şi spălam şi veneam cu ele înapoi, că nu aveam nici unde să le întindem."

  • "Am luat-o de la capăt totdeauna. Când am lăsat totul acolo (în Timişoara, com. Săcălaz) şi ne-am dus pe Bărăgan, n-aveam chiar nimic, nimic. Dacă am lăsat tot, n-aveam nimic: n-aveai farfurii în ce să mănânci, n-aveai o cană să bei apă, n-aveai nimic. Şi când am venit aici (în Pipera), hai să zic că ne-am luat de acolo, ne-am luat ce-am mai avut. Şi nici aici nu ne-a fost aşa uşor, mai ales că trebuia să facem casa din nou. De acum eram zdrobiţi de muncă, de pământul ăla pe care l-am muncit acolo."

  • "Toate străzile şi toate curţile erau pline de armată. Nu era miliţie, nu era nimic, dar numai armată era. Şi când ne-am pomenit la uşă cu ei şi au zis: „Actele să ni le daţi şi să vă îmbrăcaţi imediat şi la vagoane!”, noi ne-am speriat, pentru că dacă nu ştii nimic, aşa deodată… Alţii căutau prin şifonier să dea actele. Depinde de armată cum erau. Erau băieţi din ăştia care pe unii i-au mai lăsat să mai ia un kilogram de făină, ceva de mâncare, dar la noi a fost atâta armată, că nu ne-au lăsat să ne luăm o pâine din casă, sau să ne luăm un kilogram de făină, sau să ne luăm ceva. Nimic, nimic. Atâta că a stat lângă noi. Unul a scăpat arma şi a tras şi un foc de armă în casă. Şi ne-am speriat. Ne-am îmbrăcat şi aşa ne-a luat… R: Deci nu vă aduceţi aminte să fi motivat cumva, să vă spună pentru ce vă luau de acolo? I: Nu, nu, nu. Nici nu ştiam nimic. R: Nu ştiaţi unde o să plecaţi? I: Nu. Nu ştiam nimic, pentru ce… Nu ştiam nimic, nici unde ne duc. Ne-am întâlnit acolo cu vecini, cu toţi care erau, toată strada."

  • Full recordings
  • 1

    Pipera-Voluntari, judeţul Ilfov, 25.04.2005

    (audio)
    duration: 01:00:45
    media recorded in project Iron Curtain Stories
Full recordings are available only for logged users.

Am luat-o de la capăt totdeauna

Născută la 1 martie 1926, în Tighina, Basarabia. La cinci luni după naşterea sa, familia Evdochiei Tătaru pleacă în Bulgaria, unde se stabileşte în localitatea Turtucaia, judeţul Durostor (în 1913, după cel de-al doilea război balcanic, localitatea Turtucaia a revenit României). După cedarea Cadrilaterului (partea de sud a Dobrogei) către Bulgaria, în 1940, Evdochia Tătaru împreună cu părinţii şi cei cinci fraţi pleacă din Turtucaia, stabilindu-se în comuna Frecăţei, judeţul Tulcea. În 1946 se căsătoreşte cu Filip Tătaru şi, împreună cu soţul său, se mută în comuna Săcălaz, judeţul Timiş. După cinci ani de la venirea în Banat, timp în care familia Tătaru a reuşit să îşi întemeieze o gospodărie, în noaptea de 17/18 iunie 1951, Evdochia Tătaru, Filip Tătaru şi fiul lor în vârstă de 4 luni sunt scoşi din propria casă şi deportaţi (asemenea altor 44.000 persoane de pe o rază de 25 km de la graniţa României cu Iugoslavia) în Bărăgan, o zonă de câmpie aridă din sud-estul României. În ziua deportării, membrii familiei Tătaru sunt îmbarcaţi, împreună cu alte 5-6 familii, într-un vagon folosit pentru transportul animalelor, iar după aproximativ o săptămână, în care au trăit cu spaima că vor fi transportaţi în Siberia pentru că nu li se spusese absolut nimic despre locul deportării, sunt lăsaţi în comuna Zagna-Vădeni din judeţul Brăila. Aici li se permitea să se deplaseze numai pe o rază de 15 km (şi atunci cu permisiunea autorităţilor) (cele 18 localităţi nou-înfiinţate pentru deportaţi, funcţionând mai degrabă după modelul lagărelor). La sosirea în Bărăgan, familia Tătaru, ca şi celelalte familii deportate, a primit un lot de pământ, marcat printr-un ţăruş ce avea inscripţionat pe el un număr, pe care trebuia să îl desţelenească şi pe care trebuia să îşi ridice o casă. În primele zile, au stat sub cerul liber, apoi, pentru a se proteja de arşiţa soarelui au săpat un bordei în pământ. La scurt timp de la venirea în Bărăgan, au început să facă chirpici. Mai întâi au făcut chirpici pentru construcţia clădirilor publice, şi abia în luna octombrie a anului 1951 au început să facă chirpici şi pentru propria casă. Cei cinci ani petrecuţi în deportare au constituit pentru familia Tătaru, ca şi pentru toţi ceilalţi deportaţi, o adevărată luptă pentru supravieţuire datorită restricţiilor impuse şi neajunsurilor (deplasarea pe o rază de numai 15 km, hrana şi apa în cantităţi reduse, asistenţa medicală insuficientă etc.), cu atât mai mult cu cât în deportare Evdochia Tătaru a mai născut încă patru copii. În 1956, restricţiile domiciliare au fost ridicate, însă familia Evdochiei Tătaru, neavând unde se întoarce, a luat decizia să rămână în casa pe care cu greu o construise la venirea în Bărăgan. Însă, în 1962, autorităţile au hotărât să şteargă orice urmă a deportării. Familia Tătaru, ca şi celelalte familii rămase în Bărăgan, a fost evacuată din nou din casă. La scurt timp casele construite de deportaţi au fost demolate, iar terenul pe care se aflaseră acestea a fost arat. După plecarea din Bărăgan, familia Tătaru a reuşit să îşi cumpere un lot de pământ în Pipera, o comună din apropierea Bucureştiului, unde a fost nevoită din nou să ia viaţa de la capăt. După 1990, familia Tătaru a încercat să îşi recupereze bunurile care îi fuseseră confiscate în 1951, la deportare. A primit înapoi doar cele 5 hectare de teren agricol, însă casa şi terenul pe care se afla aceasta nu au mai fost recuperate.