The following text is not a historical study. It is a retelling of the witness’s life story based on the memories recorded in the interview. The story was processed by external collaborators of the Memory of Nations. In some cases, the short biography draws on documents made available by the Security Forces Archives, State District Archives, National Archives, or other institutions. These are used merely to complement the witness’s testimony. The referenced pages of such files are saved in the Documents section.

If you have objections or additions to the text, please contact the chief editor of the Memory of Nations. (michal.smid@ustrcr.cz)

Evdochia Tătaru (* 1926)

Am luat-o de la capăt totdeauna

  • născută la 1 martie 1926, în Tighina, Basarabia

  • la cinci luni după naşterea sa, familia Evdochiei Tătaru pleacă în Bulgaria, unde se stabileşte în localitatea Turtucaia, judeţul Durostor, iar după cedarea Cadrilaterului (partea de sud a Dobrogei) către Bulgaria, în 1940, Evdochia Tătaru împreună cu părinţii şi cei cinci fraţi pleacă din Turtucaia, stabilindu-se în comuna Frecăţei, judeţul Tulcea

  • în 1946 se căsătoreşte cu Filip Tătaru şi, împreună cu soţul său, se mută în comuna Săcălaz, judeţul Timiş

  • în noaptea de 17/18 iunie 1951, Evdochia Tătaru, Filip Tătaru şi fiul lor în vârstă de 4 luni sunt scoşi din propria casă şi deportaţi în Bărăgan

  • la sosirea în Bărăgan, familia Tătaru a primit un lot de pământ, marcat printr-un ţăruş ce avea inscripţionat pe el un număr, pe care trebuia să îl desţelenească şi pe care trebuia să îşi ridice o casă

  • la scurt timp de la venirea în Bărăgan, au început să facă chirpici. Mai întâi au făcut chirpici pentru construcţia clădirilor publice, şi abia în luna octombrie a anului 1951 au început să facă chirpici şi pentru propria casă

  • cei cinci ani petrecuţi în deportare au constituit pentru familia Tătaru o adevărată luptă pentru supravieţuire datorită restricţiilor impuse şi neajunsurilor

  • în 1956, restricţiile domiciliare sunt ridicate, însă familia Evdochiei Tătaru, neavând unde se întoarce, ia decizia să rămână în casa pe care cu greu o construise la venirea în Bărăgan

  • în 1962, casele construite de deportaţi au fost demolate, iar familia Tătaru a fost evacuată din nou din casă

  • după plecarea din Bărăgan, familia Tătaru a reuşit să îşi cumpere un lot de pământ în Pipera, o comună din apropierea Bucureştiului, unde a fost nevoită din nou să ia viaţa de la capăt

  • după 1990, familia Tătaru a încercat să îşi recupereze bunurile care îi fuseseră confiscate în 1951, la deportare. A primit înapoi doar terenul agricol.

Evdochia Tătaru

 

Viaţa de dinainte de deportare

S-a născut la 1 martie 1926, în Tighina, Basarabia într-o familie de ţărani. La cinci luni după naşterea sa, familia Evdochiei Tătaru pleacă în Bulgaria, unde se stabileşte în localitatea Turtucaia, judeţul Durostor (în 1913, după cel de-al doilea război balcanic, localitatea Turtucaia a revenit României). Aici, Evdochia Tătaru a absolvit şcoala elementară (5 clase primare).

După cedarea Cadrilaterului (partea de sud a Dobrogei) către Bulgaria, în 1940, Evdochia Tătaru împreună cu părinţii şi cei cinci fraţi a plecat din Turtucaia, stabilindu-se în comuna Frecăţei, judeţul Tulcea.

În 1946 s-a căsătorit cu Filip Tătaru şi, împreună cu soţul său, s-a mutat în comuna Săcălaz, judeţul Timiş.

 

Deportarea

După cinci ani de la venirea în Banat, timp în care familia Tătaru a reuşit să îşi întemeieze o gospodărie, în noaptea de 17/18 iunie 1951, Evdochia Tătaru, Filip Tătaru şi fiul lor în vârstă de 4 luni au fost scoşi din propria casă şi deportaţi (asemenea altor 44.000 persoane de pe o rază de 25 km de la graniţa României cu Iugoslavia) în Bărăgan, o zonă de câmpie aridă din sud-estul României.

Toate străzile şi toate curţile erau pline de armată. Nu era miliţie, nu era nimic, dar numai armată era. Şi când ne-am pomenit la uşă cu ei şi au zis: “Actele să ni le daţi şi să vă îmbrăcaţi imediat şi la vagoane!” Şi noi ne-am speriat, pentru că dacă nu ştii nimic, aşa deodată… Alţii căutau prin şifonier să dea actele. Depinde de armată cum erau. Erau băieţi din ăştia care pe unii i-au mai lăsat să mai ia un kilogram de făină, ceva de mâncare. Dar la noi a fost atâta armată, că nu ne-au lăsat să ne luăm o pâine din casă, sau să ne luăm un kilogram de făină, sau să ne luăm ceva. Nimic, nimic. Atâta că a stat lângă noi. Unul a scăpat arma şi a tras şi un foc de armă în casă. Şi ne-am speriat. Ne-am îmbrăcat şi aşa ne-a luat…” „Am pierdut tot. Ce-am muncit de când m-am căsătorit, ce-am muncit acolo, am lăsat tot şi nu m-am folosit nici măcar să iau o farfurie de carne. Tot a rămas. Şi animale şi curtea plină de animale, cu vaci, cu porci, cu tot ce am avut, tot a rămas acolo. Nimic nu am luat. Dacă nu m-au lăsat să iau un kilogram de făină, ca să am să fac la copil!? Sau un griş, ceva pentru copil, că era de pe acum la patru luni şi-i trebuia.

În ziua deportării, membrii familiei Tătaru sunt îmbarcaţi, împreună cu alte 5-6 familii, într-un vagon folosit pentru transportul animalelor, iar după aproximativ o săptămână, în care au trăit cu spaima că vor fi transportaţi în Siberia pentru că nu li se spusese absolut nimic despre locul deportării, sunt lăsaţi în comuna Zagna-Vădeni din judeţul Brăila. Aici li se permitea să se deplaseze numai pe o rază de 15 km (şi atunci cu permisiunea autorităţilor) (cele 18 localităţi nou-înfiinţate pentru deportaţi, funcţionând mai degrabă după modelul lagărelor). „Că erau vagoane din astea, de vite. Şi în vagoanele astea de vite erau câte 5, 6, 7 familii. Cu copii, cu astea, aşa, cât s-a găsit. Şi puneau cât mai mulţi, ca să fie vagoane, să încapă toată lumea. Şi nu adunau numai dintr-o comună. Adunau din mai multe comune, aşa cum au ştiut ei. Şi atunci, până dimineaţă, cam până la 11, am stat în gară. De acolo ne-a pornit şi ne-au dus, dar nu ştiam unde ne duc. Au stat soldaţii la uşa vagonului. Nu ne-au lăsat nici să ne dăm jos. Oprea numai la anumite gări. Şi nu aveai nici unde să te uiţi, că era un gemuleţ aşa, ca alea pentru vite. Nici nu ştiam unde ne duce. Alţii spuneau: “Ne duce în Siberia!”. Noi acum, ştiind că atunci când eram în Bulgaria au dus câteva vagoane în Siberia, am zis ’Gata, acum ne duce şi pe noi.’

 

 

 

Cinci ani în Bărăgan cu „domiciliu obligatoriu”

La sosirea în Bărăgan, familia Tătaru, ca şi celelalte familii deportate, a primit un lot de pământ, marcat printr-un ţăruş ce avea inscripţionat pe el un număr, pe care trebuia să îl desţelenească şi pe care trebuia să îşi ridice o casă.

În primele zile, au stat sub cerul liber, apoi, pentru a se proteja de arşiţa soarelui au săpat un bordei în pământ. La scurt timp de la venirea în Bărăgan, au început să facă chirpici. Mai întâi au făcut chirpici pentru construcţia clădirilor publice. „N-aveam paie, n-aveam nimic, decât mergeam cu greble, cu ce găseam... Dar mai mult cu mâinile! Erau mărăcini, era cum a fost înainte grâu. Şi adunam paie cu mătura, aşa cum erau. Şi făceam chirpici mai mult fără paie, că nu se găseau paie. Şi noi, femeile, făceam chirpici şi bărbaţii făceau şanţuri, ca loc de temelie. Şi tot ce munceam noi la chirpici trebuiau să pună la temelie, în şanţurile alea, şi îngropau acolo numai chirpici în loc de ciment. Puneau tot chirpici. Pământ în pământ. Şi până am umplut toate astea şi pe urmă au început să zidească. Dar ne dădea o normă. Să facem câte 100, 200, 300 de chirpici, dar aşa îi făceau de mari, de o jumătate de metru.” Abia în luna octombrie a anului 1951 au început să facă chirpici şi pentru propria casă, pe care au acoperit-o cu stuf. „Au venit şi ne-au trasat o cameră şi o bucătărie. După familie. Eu aveam numai un copil. Trei pe trei. Câte o cămăruţă mică, cu un singur geam şi o singură uşă. N-aveai voie să faci un gemuleţ în afară de ceea ce ţi-a dat în schema aia. (…) Care aveau copii mai mulţi li se dădea de făceau două camere şi o bucătărie. Care aveau cinci-şase copii sau patru copii… după familie li se dădea.

Cei cinci ani petrecuţi în deportare au constituit pentru familia Tătaru, ca şi pentru toţi ceilalţi deportaţi, o adevărată luptă pentru supravieţuire datorită restricţiilor impuse şi neajunsurilor (deplasarea pe o rază de numai 15 km, hrana şi apa în cantităţi reduse, asistenţa medicală insuficientă etc.), cu atât mai mult cu cât în deportare Evdochia Tătaru a mai născut încă patru copii.

Pentru a-şi creşte cei cinci copii, în perioada în care a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan, Evdochia Tătaru a muncit la una din fermele colective de stat din apropierea comunei. „… era un IAS sau aşa ceva, ca nişte ferme. Şi după ce ne-am terminat casele toţi, ni s-a dat pământul care era aşa în jur să-l muncim. Ei semănau, îl arau tot şi noi mergeam şi îl săpam, îl culegeam şi ne dădea şi nouă o parte de acolo. Restul îl lua statul.” „Ce munceam ne dădea şi nouă. Dacă munceam la grădină sâmbăta ne dădea până la 10 kilograme de zarzavaturi. Ne dădea ardei, roşii, varză, tot ce aveai nevoie în astea 10 kilograme. Dacă munceam la cartofi, ne dădeau şi nouă 10-15 kilograme de cartofi, şi trebuia să le avem până când ne dădeau iar. Trebuia să le ţii cu economie, doi cartofi pe zi, aşa stăteai… Cum să spun, mai mult îţi omorai foamea.

 

Ridicarea restricţiilor

În 1956, restricţiile domiciliare au fost ridicate, însă familia Evdochiei Tătaru, neavând unde se întoarce, a luat decizia să rămână în casa pe care cu greu o construise la venirea în Bărăgan. „Şi noi nu ne-am dus. Şi dacă nu ne-am dus, ei ne-au lăsat aşa. Atunci noi am început să muncim, am început să ne facem casa, am mai adăugat la casă. Am mers pe Deltă şi am luat papură, am cumpărat. Că acum ne dădeau voie. Bărbatul meu intrase la şantier la şosele. … Se făceau şosele atunci. Şi s-a dus de ne-am cumpărat de ne-am acoperit casa bine cu papură. Acum ziceam că stăm acolo. Nici cu gândul să ne ridice iarăşi.

 

De la capăt din nou

Însă, în 1962, autorităţile au hotărât să şteargă orice urmă a deportării. Familia Tătaru, ca şi celelalte familii rămase în Bărăgan, a fost evacuată din nou din casă. La scurt timp casele construite de deportaţi au fost demolate, iar terenul pe care se aflaseră acestea a fost arat. „…au venit de la sfat, eu ştiu, oameni din ăştia, o comisie, şi au spus: ’Uite, părăsiţi comuna, că aici comuna se desfiinţează.’ Unde să ne ducem? Că de-abia ne făcusem casa aşa cum trebuie. Ne-o acoperisem. Copii erau acolo, am muncit acolo, şi dacă au venit şi au zis: ’Până pe data cutare trebuie să nu mai fie nici un om aici. Care nu va pleca noaptea, vine şi dărâmă casele şi o să rămâneţi în stradă! O să vă duceţi oriunde!’…”

În vara anului 1962, după plecarea din Bărăgan, familia Tătaru a reuşit să îşi cumpere un lot de pământ în Pipera, o comună din apropierea Bucureştiului, unde a fost nevoită din nou să ia viaţa de la capăt. În primele luni de la sosirea la Pipera, au reuşit să îşi construiască o altă casă, tot din chirpici. Începând din 1962 şi până în 1985, când s-a pensionat, Evdochia Tătaru muncit, mai întâi, la o fermă IAS, apoi ca infirmieră şi, în final, a fost angajată la o unitate militară din Bucureşti.

După 1990, familia Tătaru a încercat să îşi recupereze bunurile care îi fuseseră confiscate în 1951, la deportare. A primit înapoi doar cele 5 hectare de teren agricol, însă casa şi terenul pe care se afla aceasta nu au mai fost recuperate.

 

 

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Iron Curtain Stories

  • Witness story in project Iron Curtain Stories (Virginia Ion)