Ileana Mateescu (née Caraman)

* 1951  

  • R: Doream să întreb, mi-ați spus de acești copii mici care au murit chiar atunci, după ce ați ajuns în Bărăgan. Mai știți nume?" I: Da, aș putea să vă spun numele unei femei chiar de la noi, din Florești, căreia i-a murit băiețelul de numai câteva luni. Ana Basica se numea. Și femeia asta atât de tânără – era singurul ei copil – practic și-a pierdut mințile. Era copilul mort și ea stătea lângă el acolo cu un fel de evantai făcut din frunze și tot îl apăra de muște… Și ceilalți voiau să i-l ia, să-l înmormânteze și ea nu voia să-l lasă până nu vine soțul ei, care nu știu unde era plecat, nu mai venea și ea stătea acolo și îl păzea. Deci ea, femeia asta nu și-a mai revenit niciodată. A fost o problemă mare și cimitirul. La început fusese trasată vatra satului, în nici un caz cimitirul, dar numărul decedaților a fost atât de mare într-un interval atât de scurt, încât a trebuit să se ocupe și de acest aspect… V-am spus că primul decedat dintre ai noștri a fost bătrânul acela care s-a numit Haralambie Cațan. Nu era foarte bătrân… R: Dânsul a murit chiar în momentul în care s-a ajuns în … I: Da. Da. Deci ca să-l înmormânteze i-au dat câteva scânduri pentru că fiecărei familii i-au fost repartizate niște scânduri pe care urma să le folosească la acoperișul casei. Și din acele scânduri i-au făcut coșciugul. Printre deportații din satul meu nu s-a nimerit să fie niciun preot și atunci ca să aibă cât de cât un serviciu religios, bănățenii, care parcă erau mai credincioși decât cei din Oltenia, știau slujba, știau să cânte. Și au format ei un cor și corul l-a însoțit la cimitir și asta a fost toată înmormântarea. După aceea cimitirul repede s-a populat…

  • …într-adevăr destul de greu, cum să vă spun că am avut copilărie. Deci această parte din viața mea lipsește, pentru că, de foarte mică, am avut responsabilități. Mici de tot fiind, fratele meu avea doi ani și ceva, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să fiu doică pentru fratele, deși aveam un pic mai mult de… R: Doi anișori... I: Da. Și vreau să vă spun că fratele meu a fost chiar în pericol să moară din motivul că nu eram mama, o doică responsabilă. Mama ne lăsa porția lui de mâncare și îmi amintesc că într-o zi am început să ne jucăm, eu și fratele, și am uitat complet de fratele mai mic, nu i-am dat deloc să mănânce. Și, seara, când am văzut-o pe mămica venind și știam că porția lui de mâncare este neatinsă ne-am grăbit, și eu, și fratele, să-i dăm să mănânce să nu vadă mămica că nu ne-am făcut datoria. Și atunci fratele, mai mare fiind, dar tot copil zice: “Eu îi casc gura și tu îi bagi”. Și i-am umplut toată cavitatea bucală cu tot ce ne lăsase mămica acolo și norocul a fost… deci el oricum nu mai putea să respire, pentru că umplându-i noi cavitatea asta, deci nici pe nas nu mai putea respira că se, se... că-l înfundasem oricum. Norocul a fost că a venit repede mămica și l-a desfăcut și și-a revenit. Altfel, vedeți, câteva minute sau poate secunde dacă mai întârzia, ar fi murit. Și deci nu am avut copilărie. Toată distracția noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră și... inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită, găseam noi posibilități să ne jucăm și în limita a..., deci fără jucării. În viața mea acolo cât am avut-o un pom de Crăciun sau jucării…? Deci, ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din bețe de floarea soarelui, pe câmpul acela, în soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arșiță, înnodam fustele noastre sau oricum îmbrăcăminte și găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam așa, un fel de acoperiș, ne băgam sub asta și ne jucam și noi acolo fiecare cu ce-și închipuia...

  • I: Deci era ziua de luni, după Duminica Rusaliilor. În Mehedinți, în Duminica Rusaliilor sunt foarte multe localități în care se face nedeie sau rugă sau nu știu cum se mai zice în altă parte și, din acest motiv, fiind și zi de sărbătoare mare, aproape toți locuitorii satului observaseră că treceau mereu camioane cu soldați. Nu-și puteau explica. Ceva… Și-au dat seama că se va întâmpla ceva, nu prea și-au putut explica despre ce ar putea fi vorba. Părinții mei în ziua aceea de luni aveau aranjat ca vreo douăzeci de oameni din satul nostru să meargă pe terenul nostru la prașila a doua a porumbului. Și mama s-a sculat pe la ora patru dimineața, în ideea că trebuia să facă multă mâncare. Și din momentul ce pregătea i s-a părut că în curte aude zgomote și atunci a vrut să vadă. În momentul în care a deschis ușa să iasă afară din casă cineva a împins-o înapoi. Acel cineva avea și armă, deci cu arma a împins-o și a intrat și dumnealui în casă. R: Alți copii mai aveau părinții? I: Da. Fratele meu mai mare cu doi ani și jumătate mai mare decât mine, tot mic era și el. Și în momentul când ostașul acela – n-aș putea să spun că era un gradat sau era un simplu soldat – a întrebat unde este capul familiei, mama l-a condus în camera unde dormea tăticul, l-au sculat și așa în mod destul de brutal și trezit din somn, i-au cerut să se semneze o hârtie, dar nu i-au explicat și despre ce e vorba. I-a spus doar că în câteva ore trebuie să-și pregătească un bagaj, să-și adune lucrurile pe care le consideră de cea mai mare necesitate, dar nu mai mult decât va putea să-și transporte cu propriul mijloc de transport până la ... R: Adică o căruță. I: O căruță, da… până la cel mai apropiată gară. În cazul nostru cea mai apropiată gară era Strehaia, care se află cam la 22 km distanță de satul nostru. Pe moment, tatăl, care făcuse războiul și deci ni se putea intimida chiar atât de ușor, a fost totuși atât de surprins. Și nici… chiar n-a putut să creadă că poate cineva să-l oblige să plece din casa lui, mai ales că nu făcuse politică niciodată, nu se știa vinovat cu nimic și atunci a crezut că nu poate fi posibil ca cineva să te oblige să pleci. Și n-a împachetat nimic. Mama, disperată, prima dată a început să plângă și a cerut voie să meargă la părinții ei care locuiau în aceeași curte cu noi. Atunci nu i s-a permis să meargă nici acolo. Și până când s-a făcut ziuă, nici nu au împachetat nimic, practic nici nu au vorbit între ei că nu prea știau ce să... Doar îl rugau pe acel ofițer să le explice, să le dea detalii. R: Erau în starea de șoc. I: Da. Da. Și cum nu au primit niciun fel de lămuriri, în momentul în care a început să se facă ziuă, s-a luminat, mama pe geam a văzut că peste stradă, la verișorii ei, se întâmplă același lucru. Casa era… sau în curte erau militari. Același lucru era și alături, unde locuia alt verișor al mamei. Și atunci au realizat că de fapt nu este nicio glumă, că nu este nicio încercare de a-i intimida sau de a-i speria. Și atunci mama a fost prima care cât de cât s-a adunat și a început să împacheteze. Bunicii s-au trezit și ei firește și au văzut agitația, au văzut armată, s-au speriat și ei și au încercat să vină. R: Părinții tatălui? I: Nu, ai mamei. Cu părinții mamei locuiam împreună. Deci nici lor nu le-a dat voie să vină la noi. Noi copii eram foarte atașați de bunicu’ și bunicu’ de noi. Și atunci bunicul țipa mereu să ne lase… să lase măcar copiii, adică pe noi. Nici nu l-au luat în seamă o vreme, după care tăticul a ieșit în curte și a început să-și lase în ordine animalele. Aveau… poate că și ăsta a fost unul dintre motive, aveau cam două sute de oi. Le-a împărțit pe la vecini, după acea s-a dus și și-a sărat brânza, a aranjat-o, deci a făcut treburile lui de fiecare zi. Și ora limită era 10 și se apropria ora când trebuia să plecăm. Nu împachetaseră mare lucru.

  • Full recordings
  • 1

    Sighetu Marmaţiei, 15.05.2008

    (audio)
    duration: 01:01:48
    media recorded in project Iron Curtain Stories
Full recordings are available only for logged users.

…nu am avut copilărie…

Ileana Mateescu (née Caraman)
Ileana Mateescu (née Caraman)
photo: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi a Rezistenţei

Născută la data de 10 ianuarie 1951, în satul Gârdoaia, com. Florești, jud. Mehedinți.A fost deportată la vârsta de cinci luni împreună cu familia (părinții, Angelica și Gheorghe Caraiman și un frate care încă nu împlinise trei ani) în noaptea de 17-18 iunie 1951 din Gârdoaia la Rubla, pe Valea Călmățuiului. Împreună cu familia Caraiman, din Gârdoaia au mai fost deportate alte opt familii (dintre care cinci erau înrudite în mod apropiat), între care bunicii materni ai intervievatei, Gheorghe și Maria Predescu, care, deși nu erau trecuți pe listele de deportare, și-au exprimat dorința de a-și însoți copiii și nepoții. Intervievata subliniază că aceste familii au fost afectate de deportare în ciuda faptului că satul Gârdoaia se afla la mai mult de 25 de km de granița cu Iugoslavia, deci dincolo de perimetrul stabilit în actele oficiale care stabileau condițiile de deportare. Astfel, plecarea s-a făcut în doar câteva ore și celor deportați li s-a permis să-și pregătească doar foarte puține bunuri personale. Ca un exemplu, familiei Caraiman i s-a permis să ia doar ce încăpea în propriul mijloc de transport, adică o căruță, la care, pe lângă cei doi cai, au legat o vacă. Odată ajunși la destinație, la Rubla, între Însurăței și Viziru, în Bărăgan, familiile au fost lăsate în câmp, autoritățile încredințându-le doar câte o plăcuță cu numărul viitoarei case. Ca urmare, viața în deportare s-a dovedit nu doar restrictivă, prin impunerea domiciliului obligatoriu care nu le permitea deportaților să se îndepărteze de locul de deportare, dar și foarte dificilă, ca urmare a faptului, că sub permanenta amenințare a înrăutățirii vremii și în condițiile unei alimentații și asistențe medicale precare, având constant grija copiilor și a bătrânilor, soții Caraiman au fost nevoiți să muncească din greu la construcția unui bordei și, ulterior, a unei case care să le ofere cât de cât adăpost în fața vitregiilor iminente ale iernii. Totodată, împreună cu ceilalți deportați, pentru asigurarea unui cadru de existență apropiat de cel normal, au participat la construcția bisericii și cimitirului, a unei școli, a sediilor pentru primărie și miliție și a unui dispensar. Toate acestea au fost realizate în Rubla, un sat cu peste 460 de locuitori, toți deportați, până în septembrie 1951, prin muncă voluntară și au presupus multe sacrificii. De exemplu, intervievata povestește cum, la doar câțiva anișori, a fost nevoită să-și asume uriașa responsabilitate de a-și îngriji frățiorul mai mic, născut în deportare.Viața în deportare s-a dovedit extrem de dificilă în primul rând pentru copii și bătrâni, dintre care mulți nu au rezistat. Astfel, intervievata menționează mai multe nume ale celor care au decedat la Rubla: Haralambie Cațan, decedat pe drum, în timpul deportării, soții Bauer, doi vârstnici, deportați din Banat, soția oarbă, soțul paralizat, care nu și-au putut ridica nici măcar un bordei și care au murit „la prima brumă”, băiețelul unei deportate care a decedat imediat după deportare.Nici întoarcerea acasă, în Banat, nu s-a dovedit mai ușoară deoarece, odată ajunși acasă, în Gârdoaia, au primit doar magazia unei foste case, nicidecum vechea locuință care le aparținuse.Ulterior, Ileana Mateescu a urmat Facultatea de Istorie din București (1970-1975) și a activat ca profesoară. În prezent trăiește în Drobeta Turnu Severin.