The following text is not a historical study. It is a retelling of the witness’s life story based on the memories recorded in the interview. The story was processed by external collaborators of the Memory of Nations. In some cases, the short biography draws on documents made available by the Security Forces Archives, State District Archives, National Archives, or other institutions. These are used merely to complement the witness’s testimony. The referenced pages of such files are saved in the Documents section.

If you have objections or additions to the text, please contact the chief editor of the Memory of Nations. (michal.smid@ustrcr.cz)

Ileana Mateescu (née Caraman) (* 1951  )

…nu am avut copilărie…

  • născută la data de 10 ianuarie 1951, în satul Gârdoaia, com. Florești, jud. Mehedinți.

  • a fost deportată la vârsta de cinci luni împreună cu familia (părinții, Angelica și Gheorghe Caraiman și un frate care încă nu împlinise trei ani) în noaptea de 17-18 iunie 1951 din Gârdoaia la Rubla, pe Valea Călmățuiului.

  • ajunși la destinație, la Rubla, între Însurăței și Viziru, în Bărăgan, familiile au fost lăsate în câmp, autoritățile încredințându-le doar câte o plăcuță cu numărul viitoarei case.

  • viața în deportare s-a dovedit nu doar restrictivă, prin impunerea domiciliului obligatoriu care nu le permitea deportaților să se îndepărteze de locul de deportare, dar și foarte dificilă, ca urmare a faptului, că sub permanenta amenințare a înrăutățirii vremii și în condițiile unei alimentații și asistențe medicale precare, având constant grija copiilor și a bătrânilor, soții Caraiman au fost nevoiți să muncească din greu la construcția unui bordei și, ulterior, a unei case care să le ofere cât de cât adăpost în fața vitregiilor iminente ale iernii.

  • întoarcerea acasă, în Banat, nu s-a dovedit mai ușoară deoarece, odată ajunși acasă, în Gârdoaia, au primit doar magazia unei foste case, nicidecum vechea locuință care le aparținuse.

  • Ileana Mateescu a urmat Facultatea de Istorie din București (1970-1975) și a activat ca profesoară.

  • în prezent trăiește în Drobeta Turnu Severin.

 

ILEANA MATEESCU (n. CARAIMAN)

 

Ileana Mateescu s-a născut la data de 10 ianuarie 1951, în satul Gârdoaia, com. Florești, jud. Mehedinți într-o familie de țărani harnici.

 

Despărțirea de casă

În noaptea de 17-18 iunie 1951 Ileana Mateescu a fost deportată din Gârdoaia la Rubla, pe Valea Călmățuiului împreună cu părinții, Angelica și Gheorghe Caraiman și un frate care avea mai puțin de trei ani. Încă nu împlinise șase luni.

În fapt, familia Caraiman a fost victima unui plan pregătit timp de trei luni de autoritățile comuniste românești, care, temându-se de o posibilă contagiune a populațiilor din zonele de la granița româno-iugoslavă cu „morbul” răspândit de „răzvrătitul” Tito și pentru a-și demonstra încă o dată loialitatea față de Moscova, au scos din casele lor, într-o singură noapte și fără nicio informare prealabilă, peste 44.000 de oameni, femei și bărbați în floarea vârstei, dar și bătrâni și copii de multe ori cu stări precare de sănătate și cu vârste nepotrivite pentru o experiență atât de traumatizantă și i-au deportat în Bărăgan, lăsându-i sub cerul liber.

Astfel, împreună cu familia Caraiman, din Gârdoaia au mai fost deportate alte opt familii (dintre care cinci erau înrudite în mod apropiat). Intervievata subliniază că aceste familii au fost afectate de deportare în ciuda faptului că satul Gârdoaia se afla la mai mult de 25 de km de granița cu Iugoslavia, deci dincolo de perimetrul stabilit în actele oficiale care stabileau condițiile de deportare.

Șocul măsurii a fost atât de puternic, încât a condus la soluții disperate din partea celor implicați. Ca exemplu, bunicii materni ai intervievatei, Gheorghe și Maria Predescu, deși nu erau trecuți pe listele de deportare, au fost îngroziți de posibilitatea nu-și mai vedea copiii și nepoții și și-au exprimat dorința de a renunța la traiul liber și la casa în care trăiseră o viață întreagă pentru a însoți grupul de deportați.

 

„În momentul în care căruța s-a pus în mișcare bunicul a țipat așa de tare și s-a agățat de ea și a insistat să ne lase pe noi, copii și pentru că bineînțeles că nu se putea ofițerul s-a enervat așa de tare încât i-a zis: «Urcă-te, moșule, în căruță să vezi unde îi ducem!». El asta a insistat ca să știe unde ne duce… «Și ia și baba!». Bunicii nu erau trecuți pe listă, dar în ultima clipă i-au luat și pe ei, iar ei nu au putut să-și ia decât cu ce au fost îmbrăcați…”

 

Plecarea s-a făcut în doar câteva ore și celor deportați li s-a permis să-și pregătească extrem de puține bunuri personale. Ca un exemplu, familiei Caraiman i s-a permis să ia doar ce încăpea în propriul mijloc de transport, adică o căruță, la care, pe lângă cei doi cai, au legat o vacă.

 

„Păi în căruță în primul rând, eu fiind mică, o albiuță, că așa aveam leagăn sau așa ... albiuța mea, strictul necesar pentru noi copii, două paturi pe care le-au demontat, o masă, am pus și ceva alimente. Nu mai știu, fleacuri. (…) În afară de cai, care oricum mergeau, în ultima clipă tăticul a avut prezența de spirit să lege de căruță o vacă, care ne-a fost după aceea de foarte mult folos. Și asta a fost.”

 

Viața în deportare

Odată ajunși la destinație, la Rubla, între Însurăței și Viziru, în Bărăgan, familiile au fost lăsate în câmp, autoritățile încredințându-le doar câte o plăcuță cu numărul viitoarei case. Despre momentul în care au ajuns la locul de deportare, intervievata povestește:

„Și cum noi toți mergeam în coloană, se pusese atât de mult praf pe fețele noastre, ale copiilor… era așa de mult praf, încât în momentul în care au ajuns la țărușul lor, acolo, a început o ploaie torențială din asta de vară și stropii de la ploaie cu praful care se depusese pe fețele și hainele noastre a format așa, un fel de noroi. Tatăl, ca să ne protejeze, a pus două capete de pat, cap în cap, ne-a băgat acolo. În prima săptămână noi, copiii, dormeam în căruță și părinții sub căruță, pe pământul gol.”

 

Viața în deportare s-a dovedit nu doar restrictivă, prin impunerea domiciliului obligatoriu care nu le permitea deportaților să se îndepărteze de locul de deportare, dar și foarte dificilă, ca urmare a faptului că, sub permanenta amenințare a înrăutățirii vremii și în condițiile unei alimentații și asistențe medicale precare, având constant  grija copiilor și a bătrânilor, soții Caraiman au fost nevoiți să muncească din greu la construcția unui bordei și, ulterior, a unei case care să le ofere cât de cât adăpost în fața vitregiilor iminente ale iernii.

Totodată, împreună cu ceilalți deportați, pentru asigurarea unui cadru de existență apropiat de cel normal, au participat la construcția bisericii și cimitirului, a unei școli, a sediilor pentru primărie și miliție și a unui dispensar. Toate acestea au fost realizate în Rubla, un sat cu peste 460 de locuitori, toți deportați, până în septembrie 1951, prin muncă voluntară și au presupus multe sacrificii.

 

Copilăria în deportare

Perioada de deportare s-a suprapus, în cazul Ilenei Mateescu, peste perioada copilăriei și a echivalat cu o maturizare prematură, în care timpul de joacă era prea puțin…

 

„(…) nu am avut copilărie. Toată distracția noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră și... inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită, găseam noi posibilități să ne jucăm și în limita a..., deci fără jucării. În viața mea acolo cât am avut-o, un pom de Crăciun sau jucării…? Deci, ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din bețe de floarea soarelui, pe câmpul acela, în soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arșiță, înnodam fustele noastre sau oricum îmbrăcăminte și găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam așa, un fel de acoperiș, ne băgam sub asta și ne jucam și noi acolo fiecare cu ce-și închipuia...”

 

…iar responsabilitățile prea mari. Astfel, intervievata își amintește cum, la doar câțiva anișori, a fost nevoită să-și asume uriașa responsabilitate de a-și îngriji frățiorul mai mic, născut în deportare și cum acest fapt putea să provoace decesul prematur al fratelui.

 

„Și vreau să vă spun că fratele meu a fost chiar în pericol să moară din motivul că nu eram mama, o doică responsabilă. Mama ne lăsa porția lui de mâncare și îmi amintesc că într-o zi am început să ne jucăm, eu și fratele, și am uitat complet de fratele mai mic. Nu i-am dat deloc să mănânce. Și, seara, când am văzut-o pe mămica venind și știam că porția lui de mâncare este neatinsă ne-am grăbit, și eu, și fratele, să-i dăm să mănânce să nu vadă mămica că nu ne-am făcut datoria. Și atunci fratele, mai mare fiind, dar tot copil zice: “Eu îi casc gura și tu îi bagi”. Și i-am umplut toată cavitatea bucală cu tot ce ne lăsase mămica acolo și norocul a fost… deci el oricum nu mai putea să respire, pentru că, umplându-i noi cavitatea asta, deci nici pe nas nu mai putea respira că se, se... că-l înfundasem oricum. Norocul a fost că a venit repede mămica și l-a desfăcut și și-a revenit. Altfel, vedeți, câteva minute sau poate secunde dacă mai întârzia, ar fi murit.”

 

Morți în Bărăgan

Viața în deportare s-a dovedit extrem de dificilă în primul rând pentru copii și bătrâni, dintre care mulți nu au rezistat. Intervievata menționează mai multe nume ale celor care au decedat la Rubla: Haralambie Cațan, decedat pe drum, în timpul deportării, soții Bauer, doi vârstnici, deportați din Banat, soția oarbă, soțul paralizat, care nu și-au putut ridica nici măcar un bordei și care au murit „la prima brumă”, dar și băiețelul unei deportate care a decedat la scurt timp după sosirea în Bărăgan.

 

„Aș putea să vă spun numele unei femei chiar de la noi, din Florești, căreia i-a murit băiețelul de numai câteva luni. Ana Basica se numea. Și femeia asta atât de tânără – era singurul ei copil – practic și-a pierdut mințile. Era copilul mort și ea stătea lângă el acolo cu un fel de evantai făcut din frunze și tot îl apăra de muște… Și ceilalți voiau să i-l ia, să-l înmormânteze și ea nu voia să-l lasă până nu vine soțul ei, care nu știu unde era plecat, nu mai venea și ea stătea acolo și îl păzea. Deci ea, femeia asta nu și-a mai revenit niciodată.”

 

 

Întoarcerea acasă și refacerea vieții

După cinci ani de la cumplita noapte a Rusaliilor din 1951, adică în 1956, deportaților li s-a permis să se întoarcă la casele lor, dintre care multe fuseseră ocupate abuziv cu concursul autorităților locale de alte persoane. A fost și cazul casei familiei Caraiman, pentru care nici întoarcerea acasă, în Banat, nu s-a dovedit mai ușoară deoarece, odată ajunși acasă, în Gârdoaia, au primit doar magazia unei foste case care le aparținuse, nicidecum vechea locuință. După multe eforturi, părinții au reușit să construiască o nouă casă în satul Gârdoaia, în care s-a mutat ulterior toată familia.

Mai târziu, Ileana Mateescu a urmat Facultatea de Istorie din București (1970-1975) și a activat ca profesoară, încercând în permanență să descifreze sensul evenimentelor pe care le-a trăit în copilărie.

În prezent trăiește în Drobeta Turnu Severin.

 

 

 

 

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Iron Curtain Stories

  • Witness story in project Iron Curtain Stories (Virginia Ion)