Aristina Săileanu (n. Pop)

* 1931

  • Nu vă mai spun ce percheziţii se făceau la Miercurea Ciuc. Una-două, te trezeai că te scotea pe sală şi îţi făceau percheziţie. Îmi amintesc de una care trebuie menţionată. Ne-a scos afară din fiecare celulă, pe rând. Noi, din celula noastră, auzeam un zgomot similar celui produs la un control O.R.L. Parcă le-ar fi controlat în gât cu linguriţa... Ne-am gândit că s-ar putea să fie vreo boală. Deţinutele tuşeau. Vine şi rândul nostru. Într-adevăr, ne-au băgat o linguriţă pe gât şi ne-au controlat toată gura… Aveam şi eu un ac, ascuns în gură, pentru că trebuia să ne coasem câte un nasture sau altceva. Mi-au scos acul şi l-au pus pe pervazul geamului, unde erau foarte multe ace. Ne-au controlat pe toate şi ne-au luat şi nenorocitul acela de ac, pe care îl aveam pentru strictă necesitate. După percheziţie, s-au luat măsuri drastice: cele la care s-au găsit ace au fost duse la izolator, unde au avut zile grele, în frig. Vă daţi dumneavoastră seama ce frig era iarna, la Miercurea Ciuc. Celor care eram foarte bolnave − mie, Lucreţiei Jurj şi celorlalte − nu ne-au făcut, chipurile, nimic, nu ne-au dus la izolator. Am scăpat ca printr-o minune, pentru că eram în infirmerie, aşa de bolnave. Altă dată, ne-au scos paturile din infirmerie şi am dormit pe jos, deoarece ne-au prins dând pâine pe coşul de la sobă. În celula de lângă noi erau „vieţaşele”, condamnate pe viaţă, cărora noi le dădeam pâine prin coş. Ne-au prins şi ne-au scos paturile. Am dormit trei zile pe jos, fără căldură, bolnave cum eram, iar fetele condamnate pe viaţă, multe dintre ele tinere − erau foarte multe tinere − au primit aceeaşi pedeapsă. De atunci au început să facă percheziţii mai dese. Am avut şi o Biblie pe care o ascundeam într-o saltea, dar au găsit-o şi au luat-o. Nu ştiu cum au aflat de ea... Probabil că şi printre noi era una care ajunsese să toarne, pentru cine ştie ce reală sau iluzorie recompensă, sau poate să fi fost o persoană introdusă chiar de ei. Ne-a părut foarte rău când ne-au luat Biblia. Cu noi era şi sora Hildegard, o maică socială care se ocupa foarte mult de viaţa noastră spirituală. Cu dânsa am stat cinci ani. Suferea de TBC pulmonar. Tot cinci ani am stat şi cu sora Judith, care era în acelaşi lot cu sora Hildegard. Aceasta din urmă ne făcea catehizare şi ne preda germana. Făceam zilnic rugăciuni, liturghie, rozariul, Paraclisul Maicii Domnului… Eu ştiam pe de rost toate rugăciunile. Luam lecturile din Sfânta Scriptură şi sora Hildegard ne spunea: „Tu înveţi Capitolul cutare din Evanghelia aceasta, tu înveţi Epistola aceasta, tu înveţi cutare”, şi aşa spuneam, pe rând, lecturile la Sfânta Liturghie. Am învăţat texte întregi din Sfânta Scriptură, ca până la urmă să se afle, să ne facă percheziţie şi să ne confişte Biblia. Vă daţi seama ce a urmat: pentru că nu avea cum să ne ducă pe toate, dintr-o dată, la izolator, ne-au scos paturile.

  • Între timp, prin iunie sau iulie 1951, am avut o confruntare cu Securitatea. Am plecat să ne ridicăm alimentele. Am spus că vreau să merg şi eu să o văd pe mama, pentru că îmi era dor de ea. Şi tata m-a luat cu el, pentru că i s-a făcut milă de mine. Aşadar, am plecat tatăl meu, Ioan Rus, Ioan Mâţ şi cu mine. Aveam un locşor în pădure de unde se vedea foarte bine în curte la noi şi casa. Parcă o văd pe mama prin curte… Era linişte, câinii nu lătrau, semn că ne puteam apropia. Tata era ca o pisică sălbatică, mergea numai în vârful picioarelor şi simţea totul. I s-a părut o linişte prea mare. Când ştia, însă, că este pericol, mătuşa mea punea un batic negru pe o frânghie, ca să nu ne apropiem de casă. Când nu era acel batic, ştiam că ne putem apropia. Tata se ducea până în pârâul de lângă casă şi arunca cu un lemn – acesta era semnalul. Mama ştia, de fapt, zilele în care venea tata. Dar în acea zi de iunie sau iulie − nu-mi amintesc data exact, dar ştiu că era destul de cald – ne-am pomenit în mijlocul celor care pândeau casa. Eram încercuiţi. Casa era înconjurată de Securitate. Un securist a pus mâna pe unul dintre noi, pe Ioan Mâţ, şi a întins o mână după mine. Eu atunci am ţipat: „Vai, tată!” Ei nu ştiau că eram deghizată. Eram îmbrăcată în portul ţăranilor de acolo: cioareci, cămaşă, căciulă – eram îmbrăcată băiat – opinci în picioare, pentru că nu puteai să umbli cu bocanci ca să nu se confunde urmele cu bocancii securiştilor. Tata era foarte precaut, aşa că aveam toţi opinci. Desigur, ei nu şi-au dat seama că sunt fată. Când am strigat “Vai, tată!” şi unul şi-a întins mâna să mă prindă, eu m-am smuls şi am intrat în pădure după tata. Ei au aruncat cu grenade. Cel care-l prinsese pe Ioan Mâţ şi-l trântise la pământ, când a vrut să arunce grenada după noi, a întors o clipă capul. Atunci Mâţ s-a desprins din mâna lui, a intrat şi el în pădure şi a ajuns înaintea noastră la coliba pe care o aveam în codru. Ei au început să tragă într-una, iar noi ne-am retras fără să deschidem foc de armă. Au început să tragă unul în altul, s-au încurcat, s-au zăpăcit în pădurea aceea mare de fag, înverzită. Şi tot trăgeau, şi trăgeau… Noi eram departe… şi tot mai auzeam focuri de armă. Sigur că ne-am speriat că unul dintre noi, Vasile Hotea, a rămas în pârâul acela adânc, cu lemne răsturnate. Ne-am gândit că poate pe el l-au prins, dar noaptea s-a reîntors şi el la colibă. Securiştii au împuşcat un cal al unui om care mergea cu căruţa după lemne în pădure. Au luat-o pe mama şi pe toţi cei pe care i-au mai găsit prin preajma casei, i-au dus în sat şi i-au bătut. Pe mama mea au arestat-o, au dus-o la Cluj şi au vrut să-i intenteze proces.

  • Securiştii se apropiaseră deja de noi. Unul dintre ei mi-a dat o cizmă, de-am sărit în sus şi apoi am căzut cu faţa la pământ. Au strigat: „Mâinile sus!” Eu n-am vrut să ridic mâinile şi le-am spus să mă împuşte şi pe mine ca pe fratele meu. Şi, cum era fratele meu căzut acolo, lângă mine, mi-a ridicat el mâinile. Atunci ei s-au apropiat şi s-au uitat la noi… Văzând că Achim se face din ce în ce mai palid, le-am spus: „Ce faceţi cu el, nu vedeţi că moare?” Ei s-au trezit şi au spus: „Unde este Hotea? Îl scăpăm pe Hotea!” Aşadar, ei ştiau cu lux de amănunte tot. I-am strigat lui Hotea: „Să ştii că eu nu mai pot să fug.” „Ţine-te după mine!”, a spus el, dar eu am rămas lângă fratele meu. Şi s-au luat securiştii după el, iar lângă noi au mai rămas vreo patru-cinci. Pe Hotea l-au împuşcat. Am aflat ulterior că din partea cealaltă veneau alţi securişti, pe drumul Lăpuşului, între Rogoz şi Lăpuşul Românesc. Acolo era plin de maşini cu securişti care l-au încercuit şi l-au prins. Între timp, starea fratelui meu se agravase. „Faceţi o targă şi duceţi-l pe fratele meu, că moare!”, le-am spus. Atunci, ei s-au dus la căsoi, au adus nişte scânduri şi au făcut o targă. Pe mine m-au legat şi ne-au dus până în comuna Dobric. Cu şuturi, nu vă pot descrie, cu paturi de armă în spate,… numai eu ştiu prin ce am trecut. Era 8 martie 1953, într-o zi de duminică. Ne-au urcat într-o dubă şi ne-au dus la Securitate, la Târgu Lăpuş.

  • Când, în sfârşit, a avut loc procesul, la câţi ani aţi fost condamnată? Am fost condamnată de Tribunalul Militar Oradea, cu sentinţă definitivă, la 20 de ani muncă silnică. Cu degradare? Opt ani degradare civică, trei ani închisoare corecţională, doi ani interdicţie. Pedeapsa a fost maximă − 20 de ani muncă silnică. Procesul a avut loc la 27 august 1953. Spuneţi-mi, aţi avut apărători din oficiu? Da. Ştiţi cum se numeau? Nu. Nu ştiţi cum se numea nici un membru al completului de judecată? Generalul de justiţie Alexandru Petrescu. Da, renumit prin milioanele de ani de închisoare pe care i-a dat. Apărătorul din oficiu a pledat într-adevăr pentru cauza pe care urma să o apere, sau nu? Doamnă, el a spus doar atât: „Copiii au fost luaţi de tată, ca să nu divulge că acesta i-a ajutat pe cei fugiţi în munţi.” La sfârşitul procesului, preşedintele ne-a întrebat pe fiecare din lot dacă avem vreo dorinţă. Un membru al grupului nostru, Ioan Rus, l-a recunoscut pe procuror, fuseseră colegi la Facultatea de Drept, la Cluj, şi i-a spus: „Azi suntem noi în boxă, mâine veţi fi voi”. Eu, când mi-a dat sentinţa şi mi-a zis că am 20 de ani, şi am aflat că ceilalţi au primit câte 25, iar fratele meu 22, am spus să mi se dea şi mie aceeaşi condamnare ca fratelui meu şi ca fraţilor mei din munţi.

  • Full recordings
  • 1

    Bucharest, 10.07.1995

    (audio)
    duration: 03:00:37
Full recordings are available only for logged users.

... Dumnezeu m-a ajutat. Am avut un moral, un psihic foarte bun. Mi-am spus: „Asta mi-a dat Dumnezeu, prin asta trebuie să trec, şi de-acum înainte ce va vrea El, aşa să fie”. M-am împăcat cu acest gând...

Aristina Pop.jpg (historic)
Aristina Săileanu (n. Pop)
photo: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Născută la 13 mai 1931, în Lăpuşul Românesc (judeţul Maramureş).Este fiica pădurarului Nicolae Pop şi a Mariei PopÎn 1949, la 18 ani, a fugit în munţi împreună cu fratele său, Achim, şi cu tatăl său, care a devenit conducătorul unuia din grupurile de rezistenţă anticomunistă din munţii României. În 1953 a fost arestată şi condamnată la 20 ani muncă silnică. Motivul: a activat în organizaţie contrarevoluţionară. Grav bolnavă, a trecut prin închisorile: Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc. A fost eliberată în 1964, la graţierea generală, după unsprezece ani petrecuţi în închisoare.Tatăl său a fost capturat de Securitate în martie 1953. Grav bolnav, a murit la scurt timp. Fratele său, Achim, a fost şi el arestat în 1953. După o detenţie traumatizantă, a murit în 1956, la scurt timp după eliberare.Restul membrilor familiei au fost deportaţi în Bărăgan, în 1952. A fost declarată „drept al popoarelor”, împreună cu părinţii săi, pentru că, în anul 1944, au ascuns de prigoană şi deportare copii de evrei. Aristina Săileanu trăieşte în prezent la Bucureşti.