Ingrid Alina Fotino (născută Popa)

Și să vă spun… Spitalul a fost când eram la Zrenjanin, în lagăr. În lagăr lucrurile erau mult mai libere. În sala bărbaților erau nu știu câte mese cu jocuri de șah, unde se juca șah. Și erau oameni care încercau să meargă la spital. Spre exemplu unul pretindea că s-a otrăvit pentru că a mâncat un ban de cupru care era verde. Nu se prea credeau lucrurile astea. Când eram la Kovačica, așteptam în coadă, o femeie tânără a leșinat, zicea că era însărcinată, dar drujii nu au crezut nici asta. Însă eu m-am îmbolnăvit: am avut febră, am avut simptome de apendicită. Pe mine m-au luat, m-au pus într-o trăsură și m-au dus în spital la Zrenjanin. Un spital mic, alb, curat, încântător! M-au dus acolo, m-au pus într-un pat foarte, foarte curat. Au venit doctori foarte drăguți, m-au examinat. Mamii i s-a dat voie să stea cu mine, tata aștepta afară. Și n-am să uit niciodată când mi-a adus de mâncare, era o farfurie, pe farfurie era, între altele, puțină carne. Noi nu mâncasem carne de nu știu cât timp! Și mama m-a întrebat: „Crezi că aș putea să dau o bucățică de carne tatii?” Tata aștepta afară, îl vedeam prin fereastră, arata ca un câine bătut. Și a fost o luptă teribilă în mine. Am spus mamii: „Da”, dar m-a durut și m-am simțit atât de vinovată că m-a durut bucățica aia de carne (plânge). Așa, ca să aveți o mică idee. Doctorii au zis că am apendicele inflamat, dar că eram prea slabă ca să poată să mă opereze și m-au trimis înapoi. Și toate s-au petrecut bine. Când am ajuns în Franța m-au examinat doctorii, au văzut într-adevăr că apendicele fusese sau era inflamat și trebuia scos și am fost operată și am scăpat de apendice.

Deci am ajuns în Iugoslavia. După plan, trebuia să ne aștepte o căruță, nu știu unde, dar nu aștepta nimeni. Deci ne-am dat jos din șalupă și n-am să uit niciodată - aveam opt ani -, probabil copiii simt ce simt adulții, dar m-am uitat la malul României și m-am întrebat dacă am să mai văd vreodată acest mal (plânge). Și mai toată viața, de la 18 până la 53 de ani, de la 18, când mi-am dat seama că nu o să ne mai întoarcem în țară, am încercat să accept faptul că niciodată nu am să mai văd acest mal - și am greșit, a fost marele miracol al vieții mele. Deci ne-am dat jos pe malul iugoslav, au venit soldații grăniceri iugoslavi, adulții au zis că vor azil politic în Vest, ne-au pus pe un vapor, am mers pe Dunăre până la Belgrad, am petrecut noaptea la Belgrad. Mama, care este de fire mai entuziastă, voia să îi trimită o telegramă lui Tito, mareșalul Tito, ca să îi mulțumească că nu ne-a dat înapoi, că putea să ne dea înapoi. Deci, a doua zi am mers cu trenul până într-o localitate care se chema Kovačica. Am ieșit din tren, am mers câtva timp pe jos și am ajuns într-un loc unde erau pereți înalți, albi, și o poartă mare și am trecut de poartă și era o clădire mică, albă, cam delapidată. Arăta într-adevăr tare urât și am întrebat-o pe mama ce era: mi-a zis că e un hotel. Eu fusesem în Elveția și în Italia, știam că nu putea fi un hotel. Și intrăm în clădirea aia, care era întunecoasă, și drept în față era o scară care ducea sus. Se întorcea și ducea sus. Pe stânga erau niște gratii și era o ușă de gratii, în gratiile astea, și s-a deschis… sau a deschis-o și era un culoar mic și pe dreapta era o ușă de fier deschisă, și când am trecut de ușă, am ajuns într-o încăpere cu o singură ferestruică sus, cu gratii, pe jos paie, pereții așa gri de ce-o fi… și au închis ușa. Nu am să uit niciodată sentimentul acesta, ușa asta groasă, de metal, cu o ferestruică mică acolo, prin care se putea uita cineva. Din fericire, nu au încuiat ușa, că e un sentiment oribil, să fii închis așa. Deci nu îmi aduc aminte să fi fost altcineva în celula aia când am sosit, dar eram femeile și copilele, adică mama, doamna Bezi, mama cealaltă, cei trei băieți, sora mea și cu mine. Și cu timpul au mai venit alții. A venit familia părintelui Surducan: părintele, soția și fiul lui, căruia i se spunea Puiu. A mai venit și altă familie al cărei nume nu îl rețin, cu un băiețel. Puiu avea șapte ani, băiatul celălalt avea 9 ani sau cam așa. Și cu timpul s-a umplut celula cu femei. Îmi aduc aminte, a venit o țărancă cu logodnicul ei, care voia să se mărite, și atuncea căutam cu toții ce să îi facem cadou. Și aveam câte un șal care era prețios pentru că locul era plin de muște, și când ne întindeam după-masa să ne odihnim, ne acopeream cu șalurile alea, dar totuși i-am făcut dar. Cine o fi fost, i-a făcut dar șalul acesta. Și duminicile puteam ieși afară. Erau doi preoți acolo: părintele Florian Gâldău și părintele Vasile Leu, în plus de părintele Surducan. Și unul din preoți i-a căsătorit. Și îmi aduc aminte că tinerii căsătoriți au stat toată ziua într-un colț... M-a impresionat. Bărbații erau închiși sus, sus, erau mult mai îngrămădiți… Era unul Naum Neagoe, care povestea râzând că erau ca sardele: când dormeau noaptea, când se întorcea noaptea unul, trebuia să se întoarcă și celălalt. Și ne vedeam, îl vedeam pe tata când ne dădeau voie să ieșim în curte. Puteam să ieșim în curte de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara, când ni se dădea mâncare. Dar soră-mea, care avea trei ani, ea putea să treacă printre gratii, se urca sus și trecea prin gratiile de sus și comunica cu tata. Deci ea era mesagera noastră.