The following text is not a historical study. It is a retelling of the witness’s life story based on the memories recorded in the interview. The story was processed by external collaborators of the Memory of Nations. In some cases, the short biography draws on documents made available by the Security Forces Archives, State District Archives, National Archives, or other institutions. These are used merely to complement the witness’s testimony. The referenced pages of such files are saved in the Documents section.

If you have objections or additions to the text, please contact the chief editor of the Memory of Nations. (michal.smid@ustrcr.cz)

Doina Cornea (* 1929)

• s-a născut la 30 mai 1929, la Braşov.

• a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, secţia Franceză.

• începând cu 1958, Doina Cornea a devenit profesor la Catedra de Franceză a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

• în 1976, fiica Doinei Cornea, părăseşte România, primind o bursă de o lună la Gronoble, împreună cu alţi 29 de studenţi români. După finalizarea bursei, aceasta nu s-a mai întors în ţară.

• în 1980, Doina Cornea a făcut primul său „samizdat” (a făcut copii manuale ale volumului „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade), care a circulat în cercul său de cunoscuţi.

• în 1982, Doina Cornea a scris prima scrisoare de protest împotriva regimului (intitulată Către cei care n-au încetat să gândească), pe care a trimis-o la postul de radio „Europa liberă” cu ajutorul fiicei sale Ariadna Combes.

• între 1983 şi 1987, Doina Cornea a continuat seria scrisorilor de protest.

• la 18 noiembrie 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov (din 15 noiembrie), în semn de solidaritate cu aceştia, Doina Cornea, împreună cu fiul său, Leontin Iuhas, a scris 160 de manifeste, pe care le-au difuzat în Cluj.

• la 19 noiembrie, Securitatea a percheziţionat atât domiciului Doinei Cornea, cât şi pe cel al lui Leontin Iuhas, apoi amândoi au fost arestaţi şi duşi la anchetă la Securitatea din Cluj.

• la 24 decembrie 1987, după mai mult de o lună de anchete, atât Doina Cornea, cât şi fiul său, au fost eliberaţi.

• Doina Cornea a continuat seria scrisorilor de protest până în 1989, la căderea regimului comunist.

• după 1989 participă la toate acţiunile de refacere a societăţii civile, fiind considerată drept una din vocile cele mai autorizate ale acesteia.

• în prezent, Doina Cornea trăieşte la Cluj.

S-a născut la 30 mai 1929, la Braşov.

După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în contextul cedării Transilvaniei către Ungaria din 1940, Doina Cornea şi-a făcut studiile la o şcoală cu predare în limba maghiară. După terminarea liceului, aceasta a mers la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, secţia Franceză. Începând cu 1958, Doina Cornea a devenit profesor la Catedra de Franceză a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

În 1976, fiica Doinei Cornea, părăseşte România, primind o bursă de o lună la Gronoble, împreună cu alţi 29 de studenţi români. După finalizarea bursei, aceasta nu s-a mai întors în ţară. Ca o consecință a deciziei fiicei sale, Doina Cornea este chemată de autorităţi să dea declaraţii.

Urmările erau normale. A venit secu­ristul, m-a anchetat, dar nu a fost ceva care să mi se pară ieşit din comun.

Încurajată de mişcările anticomuniste de la sfârşitul anilor ’70 (greva minerilor din Valea Jiului; apariţia „Mişcării Goma”), la sfârşitul anilor ’70- începutul anilor ’80, Doina Cornea iniţiază primele acţiuni de protest împotriva autorităţilor comuniste. În 1977, scrie împreună cu studenţii săi o scrisoare de susţinere a lui Paul Goma.

Şi mi-am spus: asta am să fac în semn de protest, cu studenţii mei! Am mers la ore şi le-am spus: facem acest text, nu ştiu cât va fi de mare acest scriitor, Paul Goma, nu ştiu cine e, dar fac acest gest în semn de protest pentru că este persecutat un scriitor tânăr.

Şi cum au primit-o studenţii?

D.C.:Studenţii? Studenţii, în parte, erau cu ochii aşa mari, nu ştiau ce să creadă (râde). Altora li s-au aprins nişte luminiţe în ochi. Şi în fiecare grupă erau studenţi care făceau ra­poarte. În prima săptămână nu puteam ter­mina toată nuvela; am spus: continuăm săptă­mâna viitoare şi cît va fi nevoie! Am făcut-o, mai ales, ca să mă asigur împotriva propriei laşităţi; am ştiut că dacă eu anunţ traducerea integrală a textului, va trebui să o şi fac.

Apoi, în 1978-1979, a protestat ca simplu cetăţean împotriva autorităţilor locale din Cluj.

Am protestat ca simplu cetă­ţean. De pildă, într-un an, iarna, s-a rupt para­petul podului de pe Someş şi a căzut împreună cu zăpada în râu. A rămas numai malul înalt de vreo doi metri, doi metri şi jumătate, a rămas liber, oricine putea să păşească noaptea, să cadă.Şi într-o zi, a căzut un căruţaş cu căruţă şi cu cal. Şi ăsta a fost primul meu protest: m-am adresat prima­rului, adică nu primarului, secretarului de partid. I-am scris şi lui Verdeţ şi i-am povestit.

(…)

Şi nu ştiu dacă în acelaşi text, probabil că în acelaşi sau în altul, m-am legat de criza alimentelor care începea şi am spus că se formează cozi la alimente, că în faţa magazinelor de alimente am văzut turişti străini care filmau, fotogra­fiau şi că ar trebui evitată situaţia, că nu face bine României.

În 1980, Doina Cornea a făcut primul său „samizdat” (a făcut copii manuale ale volumului „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade), care a circulat în cercul său de cunoscuţi.

Fiind în Franţa, fiica mea îmi mai tri­mi­tea cărţi; mi-a trimis “Încercarea labirintului”… Ei bine, cartea a apărut prin ’79 sau aşa ceva… Cartea m-a fascinat şi mi-am spus: uite aşa o carte le-ar trebui studenţilor. Aveam o mulţime de studenţi, că predam şi la facultăţi nefilologice. Şi pentru ei, de fapt, am tradus cartea în limba română şi cu explicaţii foarte multe. În ’82 era gata. Şi am observat că îi interesează foarte mult scriitorii care trăiesc în exil. Am început să le duc cărţi; le devo­rau, în fiecare zi când mergeam la ore, mer­geam cu sacoşa plină de cărţi.

În 1982, Doina Cornea a scris prima scrisoare de protest împotriva regimului (intitulată Către cei care n-au încetat să gândească), pe care a trimis-o la postul de radio „Europa liberă” cu ajutorul fiicei sale Ariadna Combes. După difuzarea conţinutului scrisorii, în decembrie 1982, Doina Cornea a fost chemată la Securitate pentru declaraţii, apoi, în 1983 a fost destituită din învăţământ.

Şi aşa a şi fost, o perioadă liniştită, până spre Crăciun când a venit Gocan, secu­ristul Filologiei. Gocan era colonel. A venit acasă la mine, foarte politicos. După două vizite, m-a invitat în final la Securitate să dau o declaraţie. Tinu m-a însoţit: „Nu te las sin­gură.” Acolo, Gocan a început să mă întrebe. Îl interesa cine a dus scrisoarea. Am răspuns: „asta nu spun”. Greşeală capitală pe care niciodată n-am mai comis-o în interogatorii.

(…)

Eu, de la început îi spusesem lui Gocan: „Ce aveţi cu textul? Că nu are nimic politic şi nimic împotriva regimului.” Era împotriva intelectualilor care sunt atât de fricoşi... Îmi răspunde: „Cu conţinutul n-am avea nimica, dar de ce Europa liberă?“ „– Domnule colonel, eu aş trimite la „Scânteia”, dar nu mi se publică. Asiguraţi-mi o rubrică în ţară şi nu mai trimit la Europa liberă.“ Dar pe el îl interesa cine a dus scrisoarea.

În ianuarie 1983, în cadrul unei şedinţe desfăşurată la decanatul Facultăţii de Filologie, la care au luat parte responsabilul BOB pe Universitate, rectorul, decanul, prodecanul şi colegii de catedră, Doina Cornea este chemată pentru a da explicaţii în legătură cu promovarea operei lui Mircea Eliade în rândul studenţilor.

În iunie 1983, Doina Cornea a fost scoasă de la Catedra de Filologie a Universităţii din Cluj, interzicându-i-se să mai predea în orice formă de învăţământ.

Eu am aflat de la şeful catedrei noastre: „nu mai eşti pe statele de plată”. N-a vrut să-mi dea niciun fel de explicaţii. „Du-te, vezi ce e!” M-am dus la Ion Vlad, la rector, si am întrebat: „ce-nseamnă asta?” Îmi raspunde: „nu mai puteţi să funcţionaţi la Filologie. Dar aveţi un post la Biblioteca Universităţii, de bibliotecară.“ Îi răspund: „domnule rector, eu nu mă pricep, e o altă meserie, eu nu o dispreţuiesc, departe de mine, dar nu e meseria mea şi nu mă pricep.“ „Nu-i nimic, vă scoateţi un certificat medical, mergeţi când puteţi, când nu puteţi, până la pensie va trece cumva.“ „Domnule rector, adică după o muncă pe care am făcut-o cât am putut eu mai cinstit şi am luat bani meritaţi pe ea, acum îmi oferiţi să nu muncesc şi să mă plătiţi!? Aşa ceva eu nu primesc”. Şi i-am mai spus: „uitaţi, eu sunt profesoară... îmi daţi ceva în preajma Clujului. O şcoală primară, orice: am maşină, pot să fac naveta şi să-mi exersez, mai departe, profesiunea de educatoare şi profesoară”. Atunci îmi spune franc: ”Nu mai aveţi dreptul în învăţământ la niciun fel de categorie de şcoli”. Şi mă mai întreabă odată: „Primiţi biblioteca?“ „Nu.”

Cea de-a doua scrisoare, trimisă de Doina Cornea la „Europa liberă” la sfârşitul anului 1983, era un protest al acesteia împotriva scoaterii din învăţământ.

A doua scrisoare la Europa liberă a fost un protest. Le-am trimis vreo zece lecţii (explicaţii de text) pe care le-am făcut la ore; le-am descris frumos şi textele, ca să arăt că nu am făcut nimic împotriva bunului simţ. Sigur, erau şi acolo nişte critici, că, într-un text, tema era alienarea unui personaj francez, tatăl lui Chateaubriand, care e tipic omul alienat, dar în alt sens, nu ca la noi. Şi totdeauna căutam un argument luat din opera unui filosof. De data aceasta era un filosof francez, Bergson, şi le-am explicat puţin studenţilor şi filosofia lui. Dar con­cluzia, la oră, a fost: şi noi suntem expuşi alienării (totdeauna actualizam!), dar alienării prin politic. Şi trebuie să ne ferim pentru că ne dezumanizăm, dacă ne lăsăm pe această pantă. Nu mai suntem noi înşine, nu mai ştim cine suntem, ce suntem.

Între 1983 şi 1987, Doina Cornea a continuat seria scrisorilor de protest. Multe dintre acestea au fost scrise pe foiţă asemănătoare celei de ţigară şi trimise fiicei sale în Franţa, care le descifra şi le trimitea la Europa Liberă. După difuzarea fiecărei scrisori, Doina Cornea era obligată să plătească o amendă de 5000 de lei.

La 18 noiembrie 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov (din 15 noiembrie), în semn de solidaritate cu aceştia, Doina Cornea, împreună cu fiul său, Leontin Iuhas, a scris 160 de manifeste, pe care le-au difuzat în Cluj.

În timpul revoltelor din Braşov, când eram aici la mama şi discutam despre cursul manifes­tărilor, mama a făcut nişte manifeste pe care le-a scris cu mâna ei. Eu venisem să repar ceva la maşină şi m-a rugat să ne ducem să împrăştiem manifestele. Erau de solidaritate cu muncitorii din Braşov, marea majoritate... Pe câteva scria: „muncitorii din Braşov în grevă”. I-am spus: „mamă, totuşi nu-i bine, hai să scoatem cuvântul grevă”. La care mama a spus: da, bine. Le-am împrăştiat... În faţa fabri­cilor, în faţa Universităţii, deci nu a fost o acţi­une foarte mare, au fost sub 200 exemplare.

A doua zi, la 19 noiembrie, Securitatea a percheziţionat atât domiciului Doinei Cornea, cât şi pe cel al lui Leontin Iuhas, apoi amândoi au fost arestaţi şi duşi la anchetă la Securitatea din Cluj.

Deci, am fost duşi, Tin-Tin şi cu mine, dimineaţa. Mi-au spus: „E numai pentru o declaraţie”. Eu ştiam că voi fi arestată şi reţinută. Mă gân­deam la lucruri rele, că ani de zile n-o să mai ies de acolo. Şi mi-am luat ghete îmblă­nite, ciorapi de lână, trei pulovere groase, mănuşi, căciuliţă, tot ce-am găsit mi-am pus pe mine. Şi tot îmi ziceau: „da’ ce vă îmbră­caţi aşa?” Le răpundeam: „aşa mă îmbrac. Eu sunt friguroasă.” Şi ne-am dus, pe la 12 am ajuns acolo, că a fost percheziţie aici până la 12. Cu maşina m-au dus, m-au trântit într-o sală... Şi au început cu întrebările: Cum a fost? Cum s-a întâmplat? Şi am declarat tot, pe faţă, fără să ascund nimic altceva decât faptul că eram cu Tin-Tin. „Am pornit cu maşina, m-am oprit la Universitate, am pus manifeste – am explicat unde am pus la Universitate – m-am dus pe urmă în cartierul muncitoresc, am pus la fabrica cutare, cutare...” Le cam încurcam, că nu prea cunosc cartierul. Şi vine altul, mă anche­tează, se face seară...

Şi cam aceleaşi lucruri v-au întrebat?

D.C.: Da, exact. Şi eu scriam ce voiam, nici nu se uitau peste ce scriam. Seara, toată noaptea în continuare; se face dimineaţă, în continuare. Am cerut eu de vreo două ori să mă conducă la toaletă, m-au condus şi o zi, o noapte, încă o zi...

(…)

Jurcuţ ne-a anchetat aproximativ o săptămână, 4 ore dimineaţa,   4 ore seara, după masa. (…) Dar după o săptămână s-a schimbat Jurcuţ; a venit un domn mic, brunet, şi a spus: „De azi încolo vă anchetez eu”. Si atunci am întrebat: „Nu vă supăraţi, e dreptul meu să ştiu cine mă anchetează”. Spune: „N-are nicio impor­tanţă, ajunge că-l cunoşti pe maiorul Jurcuţ”. Ce să mai spun? A fost dur, încerca să mă umilească, încerca să mă sperie. S-a repezit o dată aşa cu ghearele: „Te lipesc de perete!” Chiar am crezut că... M-am lipit de perete, că-şi avea ghearele, aşa, aproape de faţa mea şi de ochi şi îmi spunea: „Aici o să putrezeşti 15 ani, în zeghe ai să mori!” Şi eu i-am răspuns atunci: „Va fi o mare onoare pentru mine să mor în zeghe cum au murit Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopii greco-catolici...” şi nu ştiu ce i-am mai spus.

După mai mult de trei săptămâni, Ariadna Combes a aflat despre arestarea mamei sale şi a fratelui său. Aceasta ia legătura cu presa franceză, în 13 decembrie televiziunile franceze difuzând mai multe reportaje referitoare la arestarea celor doi.

Ariadna: Precizez eu ceva: încă o coinci­denţă, care a fost foarte utilă, a fost faptul că mama dăduse în septembrie un interviu unui ziarist francez de televiziune... care lucra pentru Antenne 2, Christian Duplant. Şi într-o parte a acestui interviu, care e destul de lung, spunea că acum nu se mai pun oamenii în închisoare, ca-n anii ’50, ci se omoară doar o „cotă” de opozanţi, cât să se menţină pre­siunea. Şi dădea exemple: muncitori, mineri din Valea Jiului călcaţi de camion, disident care e găsit sinucis în Bucureşti etc. etc.

D.C.: ... Gheorghe Ursu.

Ariadna: Gheorghe Ursu. Ori, acest interviu a fost difuzat în 10 decembrie 1987, imediat după semnarea acordurilor Gorbaciov-Bush, într-o emisiune care se numea „Est-Vest”. E momentul în care noi am aflat, în 12, în Franţa, că mama şi Tin-Tin sunt arestaţi. Când am văzut emisiunea la televizor am spus: acum e rău. Şi atunci am telefonat fără încetare toată ziua de 11. Mâncam cu soţul meu, pe rând, ca să putem face numărul incontinu, să vedem dacă prindem vreo legătură. Şi, brusc, în 12 decembrie, s-a deblocat telefonul cumnatei mele, care a reuşit să-mi spună că mama şi Tin-Tin sunt arestaţi. După care, am telefonat la emisiune, deci am luat contact cu Duplant... Eram convinsă că mama a fost arestată pentru acest interviu; nu înţelegeam prea bine de ce, dar, mă rog, aceasta era ideea. În ziua de 13 decembrie toate canalele de televiziune franceze şi-au început fiecare jurnal – de dimineaţă, de prânz şi seara – cu un extras din interviul mamei, spunând, după aceea: „Doina Cornea a fost arestată din cauza aceasta”. A fost ceva extraordinar.

După mai mult de o lună de anchete, atât Doina Cornea, cât şi fiul său, au fost eliberaţi la 24 decembrie 1987.

După eliberare, casa Doinei Cornea a fost pusă sub supraveghere, iar ea a fost în permanenţă urmărită şi agresată de agenţii de Securitate.

Doina Cornea:  Molestări au fost destul de multe, dar una a fost cea mai gravă.

Nu în cadrul anchetelor, ci ...

Doina Cornea:  Una da, chiar în cadrul unei anchete, de care n-am spus. Acasă? De obicei, când veneau la Cluj străini, vizitatori care doreau să mă vadă, regimul se înăsprea. Dar pe loc, eu nu ştiam de ce, de unde să ştiu că...

Asta în timp ce aveaţi miliţianul la poartă.

Doina Cornea:  Da. Atunci paza era foarte riguroasă, timp de cîteva zile. Nu ne lăsau să ieşim din casă. Odată, trei zile a durat şi noi nu mai aveam miez de pâine în casă. Atunci am împins portiţa şi miliţianul m-a prins de păr, pe stradă, eu deja ieşisem în stradă, şi m-a împins şi îmbrâncit în curte, şi am căzut pe spate, pe ciment... aşa, cât am fost de lungă.

Când se întâmpla asta?

Ariadna Combes: În mai ’89, ţin minte că eu eram la Bruxelles.

Doina Cornea:  Şi atunci eu, care sunt încăpăţânată, de felul meu, m-am sculat, pândind, pentru că auzeam când trecea autobuzul nr. 46, care merge în sus, în cartierul Observatorului: observasem eu că toată lumea din autobuz, în dreptul casei noastre, întorcea capul auto­mat; vedeai toate capetele că se întorceau încoace.

Ariadna Combes: Chiar a strigat unul: „onor la dreapta” ... (râsete).

Doina Cornea:  Şi atunci, când mi s-a părut mie că urcă autobuzul, am încercat să redeschid portiţa. Şi miliţianul, de data asta, m-a prins de mână, m-a împins în curte şi m-a trântit pe iarbă. Şi-a dat seama că pe ciment, totuşi, era prea de tot!

Aşa că m-a trântit în iarbă, a dat cu cizmele în mine, în coapse. Pe urmă, eu m-am ridicat din nou: iar am încercat să ies, iar m-a trântit în iarbă şi urla la mine: „te omor”! Eu nu simţeam atunci nicio durere şi îi spuneam: „omoară-mă, că nu-mi pasă, o vei păţi dumneata!” Şi asta s-a repetat în total de patru ori, cu miliţianul.

(…)

Pe lângă bătaia asta, pe care... totuşi, fiind pe terenul meu, cumva, nu am resimţit-o ca şoc psihic... am avut şi mo­mente când am simţit urmărirea şi nişte brutalităţi, ca şoc psihic. Odată, de pildă, am încercat iarăşi să fug de ei în oraş. Am intrat într-o biserică. N-au venit după mine, dar când am ieşit, erau în uşa bisericii. Şi am mers în cartierul Grigorescu, pe o stradă lungă cu multe străzi care o intersectează. Şi mi-am dat seama că la fiecare colţ de stradă, înainte de a ajunge eu, era unul care vorbea într-o staţie de radio. Şi-şi anunţau unul altora direcţia în care merg, dar eu mergeam în linie dreaptă. Şi la un moment dat, la o inter­secţie, mi-am spus: „Aşa n-are rost, ia să nu mai merg drept înainte, ci să mă duc undeva unde ei, cu maşina, nu pot veni după mine”. Şi am coborât pe malul Someşului, la Napoca, şi am dat de o cărare, aşa îngustă, pe malul Someşului. Şi dincoace era un taluz, şi era ceaţă şi pustiu. Prostie de-a mea. Dar au venit după mine, nu ştiu cum, că m-am trezit cu o maşină după mine. Era ceaţă, eram singură şi mi-am spus: acum mă pot arunca în Someş fără să-i vadă nimeni!” Era frig, era primăvară sau toamnă, nu mai ştiu. Şi atât mi-a fost de groază, de-mi venea s-o iau la goană, îmi vedeam moartea cu ochii. Asta e una.

Toate acestea s-au petrecut tot în intervalul de după „Braşov”, când eram aşa sever urmărită. Altădată m-am dus la teatru, spectacolul a avut loc în Casa de Cultură a Studenţilor. De acolo, se poate veni spre casă, spre noi, pe artera principală. Treci pe lângă Operă şi urci pe Turzii în sus. Eu, ca  să-mi scurtez drumul, am luat-o pe o stradă paralelă, Avram Iancu. Şi când ajung pe Avram Iancu, cum era criză de lumină, nu erau becuri, era beznă, departe vedeam doi oameni cu lanternă, treceau drumul, dar foarte departe. ºâşneşte din beznă o lumină: era maşina Securităţii... Urcă pe trotuar, spre mine, spre zid. Vă daţi seama, noaptea, singură. Şi mă gândeam că, dacă mă omoară, nici măcar un martor nu am, cine ştie ce or să inventeze, că nu ei m-au strivit de zid. Dar nu m-au strivit, au ocolit, că erau copaci aşa din loc în loc: urcau spre mine şi coborau înainte de copac, îl ocoleau şi-n intervalul următor iar urcau spre mine, şi iar coborau... Şi au făcut aşa de vreo trei ori. Eu nici nu mi-am schimbat ritmul. Eram îngrozită, dar nu mi-am schimbat ritmul, să nu le dau satis­facţie, nici nu m-am uitat măcar spre maşină şi mergeam aşa înainte. Şi pe urmă mi-am spus: „Dacă voiau să mă omoare, din prima încercare puteau... Probabil vroiau doar să mă sperie.” Atunci m-am relaxat şi m-am dus mai departe. Pe str. Aviator Bădescu au urcat din nou cu maşina pe trotuar, dar eu eram de  pe-acum liniştită că n-or să îmi mai facă nimic. Ajungând aici, pe strada noastră, au oprit maşina şi au aruncat o piatră spre mine. Nu m-au nimerit. A căzut piatra aşa, înaintea mea.

Cu toate acestea, Doina Cornea a continuat seria scrisorilor de protest până în 1989, la căderea regimului comunist.

Aş vrea să continuăm, ce-am făcut...ca teme. Pentru că nu toate scrisorile sunt adresate românilor, ci şi Occidentului, căruia îi ceream sprijinul. Nu ştiu până unde am ajuns... Cu satele...

„Cu satele”, în ’88. Urmează „Scrisoarea adresată Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al    II-lea”, tot în ’88…

D.C.: În care îi ceream să sprijine Biserica Greco-Catolică. Era semnată de vreo 5-6 persoane, între care Elvira Paian, soţul meu, Ada, Michel, eu, atât.

Apoi „Scrisoarea adresată unei prietene maghiare”, în ’89.

D.C.: Aici era, de fapt, un program cu mino­rităţile. Titlul poate nu spune acest lucru: era vorba de relaţiile româno-maghiare şi despre cum văd eu drepturile maghiarilor.

Deci era începutul anului ’89, pe la început, nu?

Ariadna: Dacă nu mă-nşel, prin martie-aprilie...

„Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui ţării”, în ’89.

D.C.: Nu ştiu, e precizată acolo data,‘89. Apăram intelectualii români.

Apoi, „Scrisoare adresată fiicei mele”, cu privire la situaţia din ţară.

D.C.: Da, dar în toate spun acum cam acelaşi lucru, şi în toate îi amintesc pe toţi intelectualii...

Apoi „Protest II” (manuscris). Ce înseamnă „manuscris”, adică n-a fost trimis?

D.C.: Ba a fost trimis…

…Adresat rectorului Universităţii Libere din Bruxelles.

D.C.: Era un text de mulţumire: pentru a mă proteja, mi-au decernat titlul de Doctor honoris causa.

... „Cu privire la Centenarul Revoluţiei Franceze”.

(…)

Şi apoi „Reflecţii cu privire la interviul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”.

D.C.: Care spunea cât e de bine. Aici, am luat fiecare paragraf din interviu şi l-am comentat.

Apoi, un text trimis la Consiliul Europei, în 1989, „Privind încălcarea dreptu­rilor omului”. Apoi, „Scrisoare deschisă adre­sată Preşedintelui ţării, împotriva persecu­ţiilor”.

D.C.: Despre intelectualii persecutaţi: de exemplu, Ana Blandiana nu mai avea dreptul să publice. Am arătat că iarăşi se încălca dreptul la opinie, am vorbit despre lipsa de libertate, despre teroare....

Şi mai e un text în franceză. „Appel adressé à tous les gouvernements”...

D.C.: Mă adresam ţărilor civilizate, cerând sprijin pentru intelectualii de concepţii democratice din România, să fie susţinuţi şi sprijiniţi.

„Statutul de intelectual. Proiect critic asupra pasivităţii intelectualilor”.

Ariadna: Text publicat şi în revista „Esprit”, în Franţa. Şi cel cu intelectualii, şi cel ca răspuns la interviu au fost publicate în „Newsweek”, pe lângă Europa liberă.

Şi „Apelul adresat oamenilor de bună credinţă din ţară”, din ’89, referitor la imobilismul intelectualilor.

D.C.: Acesta nu a mai fost difuzat la Europa liberă, că a venit Revoluţia... (râsete).

Până în ’89 astea sunt.

După 1989 participă la toate acţiunile de refacere a societăţii civile, fiind considerată drept una din vocile cele mai autorizate ale acesteia.

Doina Cornea a povestit despre acţiunile de dinainte de 1989, cât şi de cele de după, în mai multe cărţi, între care şi „Jurnal. Ultimele caiete”, publicată de Fundaţia Academia Civică în 2009.

În prezent, Doina Cornea trăieşte la Cluj.