The following text is not a historical study. It is a retelling of the witness’s life story based on the memories recorded in the interview. The story was processed by external collaborators of the Memory of Nations. In some cases, the short biography draws on documents made available by the Security Forces Archives, State District Archives, National Archives, or other institutions. These are used merely to complement the witness’s testimony. The referenced pages of such files are saved in the Documents section.

If you have objections or additions to the text, please contact the chief editor of the Memory of Nations. (michal.smid@ustrcr.cz)

Elena Bobocel (n. Butoi) (* 1928  )

Şi aveam găini, Doamne… cu sutele aveam, găini, raţe… gâşte, curci, 18 porci. În afară de trei sau patru găini, nu am luat nimic cu noi în Bărăgan.

  • s-a născut la 6 august 1928, în comuna Florești, județul Mehedinți.

  • s-a căsătorit cu Costică Bobocel, împreună cu acesta a avut doi copii: Monica, născută în Florești, și Nelu, născut în deportare.

  • în noaptea de 17/18 iunie 1951, Elena Bobocel, împreună cu soţul, fiica şi părinţii, Ion şi Ana Butoi, sunt deportaţi în Bărăgan

  • au fost lăsați în comuna Rubla, pe un teren fără nicio construcție, cultivat cu bumbac

  • în Bărăgan au fost nevoiţi să îşi facă mai întâi un bordei, apoi au reuşit să ridice o casă din chirpici

  • în 1952, Elena Bobocel şi-a pierdut tatăl, iar la câteva săptămâni a murit şi soţul ei, care avea numai 29 de ani

  • la sfârşitul anului 1955, i-au fost ridicate restricţiile domiciliare, şi Elena Bobocel, cei doi copii şi mama acesteia au primit dreptul de a se întoarce acasă

  • întoarsă acasă, Elena Bobocel reuşit cu greu să îşi recupereze casa de unde fusese evacuată în 1951

  • dosarul deportării a urmărit-o mult timp, având probleme la angajare și fiind adesea nevoită să trăiască cu ajutorul primit de la vecini și de la cumnatul său.

  • în final, a reuşit să se angajeze ca femeie de serviciu la dispensarul din comună, apoi, până ieşirea la pensie, a fost angajată la mina unde lucra ca inginer fiul său.

Elena Bobocel (n. Butoi)

 

Viaţa înainte de deportare

Elena Bobocel s-a născut la 6 august 1928, în comuna Florești, județul Mehedinți. S-a căsătorit cu Costică Bobocel și au avut împreună doi copii : Monica, născută la Florești, și Nelu, născut în deportare. Soțul său lucra ca șofer și secretar al unui întreprinderi și era membru al Partidului Comunist.

 

Plecarea spre Bărăgan

Cu toată că era membru al Partidului Comunist, membrii familiei lui Costică Bobocel s-au numărat şi ei printre cei înscrişi pe listele cu numele persoanelor ce urmau a fi deportate.

În seara în care șeful Miliției a venit să îi informeze că vor fi evacuați din reședință, nu era acasă decât Elena Bobcel, împreună cu tatăl său, Ion Butoi, și cu fiica ei. Soțul fiind plecat la Baia de Aramă ca șofer, a fost oprit pe drumul de întoarcere și pus să aleagă între a rămâne liber (datorită statutului de membru de partid) și a-și urma familia în deportare. Fără niciun fel de ezitare, acesta a ales să fie alături de familia sa. S-a dat jos, cu cheile în mână, şi el, i-a spus ofițerul: „Tovarășul Bobocel, cu data de astăzi, nu mai aveți voie…” Nu! „De cine vă lipsiți? De mașină? Sau de familie?” Și el i-a spus: „De familie, nu mă pot lipsi, de mașină mă lipsesc oricând. Și orice va fi, eu de familie nu mă lipsesc! Poftim cheile!”

Familia Bobocel, cu cele câteva lucruri și provizii pe care reuşise să le strângă în timpul foarte scurt, a fost urcată în camion și dusă la gară. Alături de Elena Bobocel, soţul său şi fiica sa, au fost duşi în Bărăgan şi părinţii acesteia, Ion şi Ana Butoi.

 

 

Deportaţi în Bărăgan

Drumul până în Bărăgan a fost lung, marcat de arșiță și lipsa apei. Aici au fost lăsați pe un teren agricol, cultivat cu bumbac. Aici, ca şi în cazul celorlalţi deportaţi, li s-a distribuit un teren, marcat printr-un ţăruş pe care era inscripţionat un număr. Din primul moment au început să își facă un adăpost pentru a se feri de ploi. S-a și pus ploaia. Repede, Costică, cu Ion şi cu Culaie, a luat paturile şi a făcut adăpost din ele, și pe deasupra a pus pături, și a băgat copii, acolo și pe tata. A trecut repede, asta! A trecut repede! Pe urmă, a doua zi, seara, ce zice, Costică cu ţaţa Maria: „Moșule ce facem mâine?” „Da, ce să facem? Stăm. Așteptăm, să vedem, mori de nu! Ce fac ăştia cu noi acuma!”. Şi-au făcut apoi un bordei şi, câteva luni mai târziu, au reuşit să ridice o casă din chirpici.

Dacă Elenei Bobocel i se impusese restricţia de a se deplasa numai pe o rază de 15 km, fiind nevoită să muncească la ferma din sat, soțul ei a fost avantajat de vechiul statut, primind recomandare pentru a lucra ca șofer de camion și astfel avea libertatea de a se deplasa dincolo de zona cu restricţii impusă de autorităţi. M-am dus şi la cules de bumbac, şi la cules de porumb. Am fost la Zootehnie, la păsări. La o crescătorie de pui. Am stat acolo, toată vara am stat acolo. Şi toamna, de primăvara şi până toamna târziu, când i-a luat şi i-a dus la tăiere, nu ştiu unde.

La un an de la venirea în Bărăgan, însărcinată cu cel de-al doilea copil, Elena Bobocel şi-a pierdut tatăl, iar la câteva săptămâni a murit şi soţul ei. Costică Bobocel avea doar 29 de ani.

Elena Bobocel a rămas acolo cu doi copii mici şi o mamă bătrână până la sfârşitul anului 1955, când au primit dreptul de a se întoarce acasă.

Atuncea, înainte de Revelion, am văzut că tot trecea mașina armatei la Miliție. Ne spuneam: „O să ne ia, o să ne treacă dincolo, ne duc în Siberia !”

R: Dar, deci, nu prea trăgeaţi nădejde că o să vă dea drumul?

Elena Bobocel: Nu, nu. Nu trăgeam nădejde de așa ceva, nu. Că a doua zi, de Revelion, să fim chemați la miliție. (…) Ne duceam cu toții, pentru că trebuia să iscălim pentru primirea actelor. Că ne-a dat actele pe care ni le luaseră: buletinul, certificatul de naștere…

R: Păi, n-aveați buletinele?

Elena Bobocel: Nu, n-aveam nici un buletin, sigur că nu. Numai hârtia aia cu „DO” pe ea!

R: A! Păi, eu înțelesesem, că DO-ul ăla, în buletin a fost pus!

Elena Bobocel: Nu, nu, nu. Nu, pe buletine. Buletinul, n-a fost cu DO pus!

R: Aşa. Deci, primiserăţi nişte hârtii care ţineau loc de buletine.

Elena Bobocel: Da, care ţineau loc de buletine. Şi ne-a spus, că ne pun la dispoziție vagonul, dar în schimb, plătim transportul.

 

Întoarcerea acasă

Întoarsă acasă, Elena Bobocel a constatat că locuința și curtea familiei fuseseră ocupate de autorități și transformate în CAP. Știam, că casa mea este ocupată. Știam că e cooperativa în ea, ştiam că şade secretarul, de la primărie cu toată familia adusă din Severin. Ştiam că stă contabilul fermei şi nu mai ştiu cu care... Erau destui. Era tot ocupat! Cu ajutorul cumnatului a obținut eliberarea unei camere și a bucătăriei, apoi, cu timpul, i s-a înapoiat întreaga casă.

Nici după întoarcerea acasă, viața Elenei Bobocel n-a fost scutită de probleme și griji. Dosarul deportării a urmărit-o mult timp, având probleme la angajare și fiind adesea nevoită să trăiască cu ajutorul primit de la vecini și de la cumnatul său.

În final, a reuşit să se angajeze ca femeie de serviciu la dispensarul din comună, apoi, până ieşirea la pensie, a fost angajată la mina unde lucra ca inginer fiul său.

 

 

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Iron Curtain Stories

  • Witness story in project Iron Curtain Stories (Virginia Ion)